Capitolul 21

Capitolul 21

              
            Totul era pierdut…Am fost un egoist, iar acum am pierdut totul. Avea dreptate sa ma doreasca mort cu adevarat. Nici mie nu imi venea sa cred in ce o transformase durerea pricinuita de presupusa mea moarte. Nu as fi crezut ca ea e capabila sa ia viata cuiva, chiar si din razbunare, dar se pare ca i-am facut mult prea mult rau cu minciuna mea. Adevarul e ca nici eu nu m-as putea ierta pentru asa ceva.

            Nu m-am gandit la consecinte cand am pus la cale planul. La naiba!!! Dupa tot acest timp in care credeam ca nu o sa o mai vad, am gasit-o, dar pentru ce? Ca sa afle adevarul si sa ma urasca, ca sa vad ce a facut din ea egoismul meu infinit.

            In cele din urma m-am ridicat de jos, fara sa tin cont de cele din jur si am vrut sa plec dupa ea, sa o implor sa ma ierte, dar cand am ajuns in pragul usii mi-am dat seama ca nimic din ce as face nu ar avea rost.Daca as fi mers dupa ea acum, probabil as fi inrautatit situatia. Trebuia sa o las singura sa se linisteasca, si sa sper ca nu o sa dispara din nou. O voi cauta maine in zori, acum trebuia sa rezolv probleme mai grave. Probleme cum ar fi sa repar consecintele egoismului meu.

             M-am intors spre Margret care isi tinea acum fiul in brate plangand. Imi parea rau pentru ea. A fost credincioasa si a vrut sa ma ajute, iar acum si-a pierdut fiul…Tot ce se intampla era din vina mea. Nu merit sa traiesc. Am oftat si  m-am asezat langa Margret.

        „Imi pare rau. Stiu ca nimic din ce as spune nu va schimba lucrurile, dar nu credeam ca se va ajunge aici.” Am spus punand mana peste fiul ei.

         In momentul acela am ramas blocat.

          „Trebuia sa ma astept ca asa ceva se va intampla. Minciuna nu aduce niciodata ceva bun.” Spuse continuand sa planga, dar eu nu am bagat-o in seama. Eram mult prea socat ca sa fiu atent.

           Am impins-o pe Margret la o parte si mi-am pus capul pe pieptul lui Jean. Pe fata mi-a aparut un zambet larg cand am vazut ca inima lui inca batea, desi foarte slab si rar, dar asta insemna ca traia. Pana la urma Raven nu isi terminase treaba.

            „Margret…traieste!” am strigat ridicandu-l in brate. L-am dus in una din camerele din apropiere si l-am asezat pe pat, Margret venind cu grija in urma mea. Ma privea de parca as fi fost nebun.

            „Glumiti nu?” a intrebat ea cu vocea tremuranda.

           „Adu ceva de acoperit. Trebuie sa ii mentinem temperatura pentru o vreme…” m-am oprit eu brusc. Cum puteam sa ii spun lui Margret ca fiul ei va deveni un monstru in cateva zile? Dar cred ca era mai bine asa decat sa fie mort. Mi-am facut curaj si m-am intors spre ea, care inca ma privea mirata. „Margret… nu a murit, dar asta inseamna ca se va transforma in cateva zile… sau daca tu preferi pot sa termin eu ce a inceput Raven..”am adaugat cand am vazut privirea ei speriata.

            „Nu! Nu ma intereseaza ce o sa fie atata timp cat traieste. Spuneti-mi ce trebuie sa fac sa il ajut.” Spuse venind langa pat si luandu-l in brate. Cred ca orice mama ar prefera asta. Nimeni nu doreste sa isi vada copilul mort.

           „Bine atunci. Adu multe paturi si niste apa fierbinte sa ii tinem comprese. A pierdut mult sange, iar temperatura lui a scazut enorm… Nu te teme. Totul va fi bine.” Am asigurat-o eu cu un zambet.

          Ea s-a ridicat si si-a sters lacrimile, iesind in fuga din camera. Si eu eram fericit. Raven nu trebuia sa se mai simta vinovata de moartea lui. Sunt sigur ca atunci cand ii voi spune maine se va bucura. Cel putin asa speram.

         Am asteptat pana Margret s-a intors apoi m-am dus sa vad ce face ducele. Mi se parea putin cam ciudat ca toata tevatura de mai devreme nu l-a facut sa coboare. Chiar prea ciudat…

          Am dat sa urc scarile spre camera in care se afla acesta, cand ceva mi-a atras atentia afara. Trebuie sa plec de aici sa nu ma observe nimeni. Doamne cum am putut sa stau in aceiasi incapere cu un monstru? Nici nu a clipit cand i-a luat viata acelui tanar. Noroc ca mi-am pastrat calmul si si-au dat seama ca au vazut totul si asta mi-a dat ocazia sa plec imediat cum au eliberat camera din fata.  O sa trimit garzile sa dea foc acestui loc cu toti cei care se afla in el. Acesti monstrii nu trebuie lasati liberi…  Continua sa se gandeasca speriat, bietul om. Din pacate pentru el nu il puteam lasa sa scape, mai ales pentru binele lui Raven. Daca ar fi vazut-o din nou cu siguranta i-ar fi facut rau si nu puteam sa permit acest lucru.

          Am fugit inspre el si fara ca macar sa ma observe i-am frant gatul. Nu avea rost sa risc sa vars sange pentru ca nu stiu daca m-as fi putu abtine. Am renuntat deja la acel stil de viata si nu vreau sa ma reintorc.

         Dupa ce am scapat de trupul lui, am revenit in casa sa vad cum decurgeau lucrurile cu Jean. Incetul cu incetul corpul i se incalzea, iar culorea ii revenea in obraji. Asta era un semn bun, inseamna ca el inca lupta sa traiasca. Inca cateva zile si totul se va rezolva. Cel putin asa speram.

           A doua zi am plecat sa caut prin toate imprejurimile, dar nu am gasit nici urma de Raven. Se parea ca disparuse din nou, ca si cum pamantul ar fi inghitit-o. Tot ce ma rugam era sa nu faca vreo prostie si sa se dea de gol ca sa fie omorata de oameni. Trebuia sa o gasesc cat mai repede, dar ma siteam atat de neputiincios. Nu mai stiam nici unde sa o caut. Am cautat peste tot, dar nici urma de ea.

           Abia dupa trei zile m-am intors la conac ca sa vad in ce stare se mai afla Jean. Desi nu imi doream sa renunt la cautari, trebuia sa am grija si de el. Dupa tot prin ce a trecut merita macar atat din partea mea.

            Cand am intrat in camera, el s-a ridicat din pat zambind. Nu imi venea sa cred ca era fericit desi se afla in situatia aceasta.

          „Jean cum te mai simti?” am intrebat mergand spre el. El veni si ma imbratisa.

         „Mai bine decat as fi crezut. E minunat sa fi vampir.”spuse razand si imi dadu drumul.

           „Cred ca esti singura persoana care crede asta.”

          „Pai am drepatate. Am atat de multe avantaje acum, plus ca nu trebuie sa ma hranesc cu oameni. Pot adopta dieta Raven.”

           „Te rog sa nu ii porti pica pentru ce ti-a facut.”am spus lasand capul in jos. Stiu ca o ura. Cel putin Raven m-a urat pe mine cand am transformat-o.

           „Chiar ii sunt recunoscator pentru cadou. Si oricum stiu ca nu a facut-o cu rautate. A suferit mult si o inteleg. Si eu as fi facut la fel.”

           „Multumesc pentru intelegere. Stii, chiar ma bucur ca acum faci parte din lumea asta.  Tineam la tine si pana acum, iar de acum mi-ar placea sa te consider ca un frate. Macar nu vom mai fi singuri o eternitate.”i-am spus zambindu-i.

           „Multumesc si mie mi-ar placea, dar cred ca tu trebuie sa te gandesti la alta persoana alaturi de care sa iti petreci eternitatea, cum ar fi Raven. Ai aflat ceva de ea?”

           Am oftat si m-am asezat pe pat, iar Jean a venit langa mine.

           „Parca a disparut de pe fata pamantului. De trei zile o caut si nu pot sa ii dau de urma. Sper sa fie bine.”

          „Nu te teme… Nu o vei gasi acum, dar intr-o zi tot ve veti reintalni, asa cum s-a intamplat si acum. Cel putin voi spre deosebire de oameni aveti o eternitate sa va cautati si sa va cereti iertare, si sunt sigur ca te va ierta. Te iubeste prea mult ca sa nu o faca.”

          „Multumesc pentru incurajari, sper sa fie asa, pentru ca nu as putea sa traiesc fara sa stiu unde este ea.”

            „Grea mai e iubirea. Dar si mie imi pare rau. Tin la ea, desi nu am avut timp sa o cunosc prea bine, dar imi este simpatica. Totul se va rezolva pana la urma. Acum daca nu te superi, cred ca ma duc sa caut o caprioara ceva, pentru ca ma cam arde gatul.” Spuse indreptandu-se spre usa.

           „Vin si eu. Am nevoie de ceva care sa imi distraga atentia.” M-am ridicat si l-am urmat.

            Speram sa fie asa cum zicea el. Sa o gasesc pana la urma, si sa ma ierte. O sa astept oricat, daca voi stii ca in cele din urma ii voi obtine iertarea si ea va fi alaturi de mine pentru totdeauna. In fiecare zi ma voi ruga pentru asta.